Plec când nu mai am răbdare să stau,când locurile alea pe care nu le-am văzut mă cheamă...
Sunt oameni care aşteaptă să-i cunosc.Că vor să pună şi ei puţin umărul la Mirel ăla de a doua zi.Când simt  că am atâtea de văzut, că nu-mi ajunge viaţa asta pentru toate şi eu stau şi pierd atâta timp....Sentimentul ăsta m-a făcut de multe ori să plec nepregătit...Fizic...material... Dar sufleteşte debordam....Flacăra ce mă împinge îmi ţine loc de multe ori şi de mâncare...combustia ei mă face să trec indiferent peste cerinţele trupului!
  Când vin...vorba vine ...CÂND VIN!..pentru că în ultimul timp, acasă e acolo unde mă opresc...
Dar la început,aveam un sentiment pregnant de regret că s-a terminat(fie din cauza iernii, fie a oboselii,a nevoii de a munci pentru a putea continua)...Flacăra de la început nu s-a stins niciodată....ea arde mocnit, din ce în ce mai mare, tot mai mare ...şi mai mare!
E un perpetuum mobile!